Dinastia Asanestilor – Epopeea primilor vlahi

Cu cat inaintam mai mult in lunga noastra calatorie pe firul
trecutului, cu cat ne afundam mai mult in negura istoriei si in
ceata vremurilor, cu atat documentele si sursele sunt mai neclare,
mai evazive si mai ales, influentate de diverse dorinte meschine
sau de incercari de mistificare a adevarului istoric. Un astfel de
episod emblematic din istoria Balcanilor este rascoala vlahilor si
a bulgarilor din anul 1185. Ironia face ca, in ciuda importantei pe
care o poarta, controversele pe marginea subiectului sa intreaca
chiar faima si importanta rolului pe care aceasta rascoala l-a
jucat in contextul politic si social al vremii.

Biruri nedrepte si nunti
fastuoase

• Redescopera adevarata istorie a romanilor
• Amintiri din Epoca de Aur

Totul a inceput in anul 1185, cand in fruntea Bizantului se afla
imparatul Isaac Anghelos al II-lea. Acesta urma sa se insoare cu
fiica regelui ungar Bela al III-lea si nu isi putea imagina o nunta
in afara fastului cuvenit celebrarii unei astfel de uniuni
imparatesti. Pentru ca visteria bizantina nu putea sustine
cheltuielile enorme prevazute de catre imparat, acesta din urma
gaseste solutia cea mai usoara pentru iesirea din criza: marirea
birurilor pe care supusii sai erau datori sa le plateasca catre
imparat. Noua dare prevazuta ii afecta in primul rand pe
crescatorii de animale, iar printre acestia se numarau vlahii si
bulgarii din zona Muntelui Haemus. Dintre toate sursele epocii,
cronica bizantinului Nicetas Choniates Akominatos este cea care
reda destul de exact desfasurarea evenimentelor din acea
vreme.

Nicetas consemneaza ca noul bir, introdus abuziv, a adus
multa nemultumire vlahilor si bulgarilor care locuiau pe muntele
Haemus. Pentru a aduce la cunostinta imparatului
nemultumirea lor, acestia trimit doi soli, alesi deloc intamplator.
La drum pleaca fratii Petru si Ioan Asan, fruntasi printre semenii
lor. Departe de a fi luati in seama, cei doi sunt palmuiti, umiliti
in fata curtii imperiale si trimisi acasa. Intorsi cu apasarea
esecului si cu pata rusinii pe obrazul lor, cei doi frati planuiesc
o revolta a poporului din acea zona, formata in cea mai mare parte
din vlahi si bulgari. La inceput, populatia mixta a intampinat cu
scepticism si cu teama propunerea lor, o atitudine deloc exagerata
in acele vremuri, cand contestarea unei astfel de puteri echivala
cu un act de nebunie. Mai mult decat atat, localnicii
purtau cu ei amintirea unei alte infrageri dureroase suferita de
catre stramosii lor, nu cu mult timp in urma, in timpul miscarii de
la Tesalia din 1066.

Nicetas povesteste cum, pentru a-i convinge de necesitatea acestei
miscarii, fratii nu s-au dat inapoi de la folosirea unor trucuri
menite, nu atat sa pacaleasca populatia, cat sa le inspire o farama
de credinta in soarta glorioasa ce le era rezervata. In acest scop,
se spune ca cei doi frati ar fi adunat mai multi oameni
despre care se credea ca sunt indraciti si stapaniti de duhuri rele
(foarte probabil epileptici, dupa cum ne-a revelat medicina
moderna), si i-au invatat ca in timpul crizelor lor sa spuna:
„Dumnezeul neamului bulgarilor si vlahilor a binevoit si a
incuviintat scuturarea jugului celui de demult”, si ca o urmare a
acestui semn divin „sa puna mana pe arme si sa porneasca asupra
romeilor si pe cei prinsi in razboi sa nu-i crute, ci sa-i
injunghie si sa-i omoare fara mila”. Ca acest episod
este adevarat sau nu, cert este ca populatia de pe muntele Haemus
avea destule motive pentru a porni aceasta rascoala, chiar si fara
artificii. Momentul nici ca putea fi mai bine ales. Puternicul
Imperiu Bizantin trecea printr-o perioada tulbure, in care
siguranta sa era amenintata serios de hoardele de unguri care
navalisera cu doi ani in urma dinspre nord-vest si care repurtase
deja primele succese. Ungurii ocupasera Belgradul, Branicevo,
Nisul, ajungand pana la Sofia.

In acelasi an in care vlahii si bulgarii isi pregateau rascoala,
dinspre Sicilia se iveste o noua amenintare in prezenta
normanzilor, care inregistreaza cateva victorii de scurta durata,
prin cucerirea oraselor Durazzo, Serres, Amfipolis si chiar
Salonic. Scurtul avant al acestora este potolit in toamna aceluiasi
an de catre generalul bizantin Alexios Vranas. Misiunea lui era sa
aplice ulterior aceeasi strategie si in cazul rasculatilor de la
Muntele Haemus, insa mana destinului hotaraste ca lucrurile sa se
aseze altfel. In loc sa porneasca impotriva vlahilor si
bulgarilor, generalul bizantin intoarce armele impotriva
imparatului Isaac Anghelos, isi aduna trupele la Adrianopol si se
proclama pe sine imparat. Pe acest fond complicat, tesut
din lupte interne si amenintari externe, isi pregatesc fratii
Asanesti rascoala. Primele miscari ale acestora inregistreaza
cateva victorii notabile. Ametit de succes, Petru chiar indrazneste
sa poarte insemnele imparatesti, rezervate exclusiv conducatorului
bizantin: coronita aurie si incaltarile rosii.

In garda, bizantini!

Isaac Anghelos refuza sa se lase intimidat de incercarile celor doi
frati vlahi, prin urmare demareaza mai multe campanii impotriva
acestora. In prima incercare, trece neobservat Balcanii si ataca
din spate rasculatii. Armata vlaho-bulgara este infranta,
insa cei doi frati reusesc sa fuga peste Dunare, refugiindu-se la
vecinii cumani. Imbatat de victorie si crezand ca le-a dat
o lectie binemeritata moesilor, imparatul bizantin neglijeaza sa
isi ia masurile rudimentare de precautie si se multumeste sa dea
foc granelor. Cum in plan politic, orice greseala se
plateste, Isaac Anghelos avea sa simta cat de curand consecintele
erorii sale. Departe de a-si invata lectia dorita de bizantini, cei
doi frati, care acum se bucura de ajutorul cumanilor, incep o
actiune larga de pradare a Traciei. O a doua incercare de
oprire a campaniei de cucerire initiata de catre conducatorii vlahi
si de catre aliatii cumani va demara in primavara anului 1187.
Pentru ca rezultatele intarziau sa apara, bizantinii sunt de acord
sa incheie un armistitiu. Trimisul Asanestilor la Constantinopol va
fi Ionita, cel de-al treilea frate, care va da bir cu fugitii doi
ani mai tarziu.

Ostilitatile reincep, iar lui Petru ii vine ideea de a se alia cu
armata cruciatilor condusa de catre imparatul german Frederic
Barbarossa, care tocmai traversa in acea perioada Peninsula
Balcanica. Targul parea avantajos pentru ambele parti: Frederic
Barbarossa primea un ajutor de 40.000 de soldati, iar Petru spera
sa primeasca mai usor recunoasterea titulaturii de „tar”. In cele
din urma, propunerea a fost primita, insa Barbarossa nu a apucat sa
se bucure de acest avantaj numeric, pentru ca ostilitatile cu
bizantinii s-au aplanat. Cu toate acestea, Petru si Ioan
si-au continuat planurile de invadare ale Traciei, fortandu-l pe
Isaac Anghelos sa organizeze o alta campanie impotriva vlahilor
dezlantuiti. Soarta nu s-a aratat prea favorabila
bizantinilor, iar dupa ce armata lui Isaac a fost surprinsa intr-o
trecatoare de catre rasculati, printre pierderile insemnate era cat
pe ce sa se numere chiar si viata imparatului. Aceasta ultima
victorie intari si mai mult pozitia Asanestilor, ramasi stapani
peste tara dintre Dunare si Balcani.

Din nefericire pentru imparatul Isaac Anghelos, acesta este
detronat chiar inainte de a incepe o noua campanie, in 1195. Locul
sau este luat de catre Alexie al III-lea Anghelos, insa nici acesta
nu are mai multe sanse de reusita in fata rasculatilor vlahi si
bulgari, a caror putere in zona parea sa creasca de la o zi la
alta.

Curand insa, Asanestii incep sa isi numere propriile pierderi
insemnate. Dupa ce s-a opus bizantinilor timp indelungat pe
campul de lupta, Ioan Asan este ucis de catre Ivanko/Iovanke, un
nobil valah, dintr-o cauza care nu avea nimic de a face cu razboiul
sau cu politica, ci cu… dragostea. Desi Petru razbuna moartea
fratelui sau, doar un an mai tarziu il paste aceeasi
soarta. In 1197 moare in urma unei conspiratii boieresti.
A mai ramas in viata doar cel de-al treilea frate din dinastia
Asanestilor, Ionita, pe care grecii il numisera Kaloioanes (Cel
Frumos). Desi nu exista nicio indoiala ca tocmai calitatile
extraordinare ale celor trei frati au fost cele care au ajutat la
propulsarea lor in fruntea rascoalei impotriva Imperiului Bizantin,
dintre toti, Ionita parea sa fie cel mai daruit cu remarcabile
calitati militare si politice. In vremea lui Ionita, ceea ce a
inceput ca o rascoala in semn de nemultumire pentru introducerea
unui nou bir, s-a transformat in instaurarea si extinderea unui nou
stat.

Datorita importantelor miscari de ordin politic si militar
pe care le-a generat, Ionita a devenit una dintre cele mai
insemnate personalitati valahe din Balcani. Acesta a intins
granitele statului pe care il conducea, a obtinut recunoasterea
oficiala atat a Bizantului, cat si pe cea a papei. De la acesta din
urma, a obtinut recunoasterea titlului de rege pentru sine si cea
de primat pentru arhiepiscopul bisericii noului stat. In
acest sens, s-au pastrat documente care atesta corespondenta
acestora, prin intermediului carora Ionita ii cerea papei Inocentiu
al III-lea coroana de imparat si sceptrul si demnitatea de patriarh
pentru arhiepiscopul bisericii bulgare si vlahe. Papa, in schimb,
i-a cerut supunerea religioasa fata de Roma. Ambele parti reusesc
sa ajunga la un consens si fiecare a obtinut, maimult sau mai
putin, ceea ce si-a dorit. Pe 8 noiembrie 1204, Ionita este
incoronat ca rege al bulgarilor si vlahilor, nu imparat asa cum a
cerut initial. I se preda diadema, sceptrul si bula trimise de
papa. Odata cu acestea a primit si dreptul de a bate moneda. Ionita
a promis, in schimb, respectarea legilor bisericii romane.

Tot Asanestii sunt cei care transforma din temelii
Tarevetul, ridicand in mijlocul Balcanilor o cetate demna de orice
mare imperiu al vremii. O cetate ce avea sa ramana cunoscuta in
istorie sub numele de Tarnovgrad – a treia Roma si al doilea
Constantinopol. Asezata pe colinele Tarevet, Trapezita,
Momina Krepost si Sveta Gora, pe ambele maluri ale raului Iantra,
cetatea ocupa o suprafata de 110.000 de metri patrati, imensa
fortificatie fiind intarita cu ziduri uriase cu o inaltime de peste
10 metri si o grosime de pana la 3,40 metri. Trei porti succesive
si tot atatea randuri de turnuri si creneluri au stat mai bine de
doua secole in calea navalirilor barbare. Nu mai putin de 21 de
biserici ortodoxe se aflau in incinta cetatii, fiecare dintre ele
reprezentand centrul unei mici comunitati. Alaturi de ele se
regasea si palatul tarilor, iar deasupra tuturor, in punctul cel
mai inalt al muntelui, fusese ridicata patriarhia, poate si ca un
semn care sa aminteasca viitorilor monarhi ascendentul puterii
religioase asupra celei civile. Construit pe ruinele unei basilici
bizantine, complexul patriarhal ocupa 3.000 de metri patrati si a
fost inconjurat, la randul lui, de ziduri cu creneluri.
Timp de peste 200 de ani, aici s-a aflat unul dintre cele
mai mari centre culturale ale Balcanilor, lacas de invatatura
pentru multi dintre carturarii vremii. Atat patriarhia,
cat si restul cetatii au fost incendiate de otomani in anul 1393,
anul prabusirii Tarevetului si al Imperiului Vlaho-Bulgar. Printre
cei cazuti in apararea cetatii s-a aflat si Eftimie din Tarnovo,
ultimul patriarh din Tarnovgrad, cea mai distinsa personalitate a
sfarsitului de secol XIV.

Desi noul stat, intemeiat de vlahi si de bulgari, a devenit in
scurta vreme un stat totalmente bulgar din diverse considerente,
aceasta miscare indrazneata a avut ca rezultat instaurarea puterii
exemplului, avand in centrul ei trei emblematice figuri, a caror
nationalitate reala a devenit ulterior un subiect aprins de
discutie.

Descendenta
Asanestilor

Chiar daca faptele si miscarile istorice care dateaza deja de 900
de ani au fost in mare parte reconstituite, nationalitatea
rasculatilor care au instaurat „Cel de-al doilea tarat bulgar”, asa
cum a ramas in cartile de istorie, este inca controversata. In
privinta acestui aspect, istoricii romani si cei bulgari inca nu au
reusit sa ajunga la un consens. Cert este ca invatatii
bulgari contesta originea romana a Asanestilor. In opinia lor,
acestia ar fi fost bulgari sau chiar cumani, iar titlul pe care il
purta Ionita de „Rege al bulgarilor si al vlahilor” nu ar fi decat
varianta modificata de catre scribii cancelariei papale, care au
inlocuit cuvantul „graecorum” din documentele slave de la Tarnovo,
in „blachorum”. Prin urmare, Ionita nu era „Rege al
bulgarilor si al vlahilor”, ci al „bulgarilor si grecilor”. Pentru
ca afirmatiile acestora nu sunt sustinute in ochii invatatilor
romani, acestia din urma considera ca nationalitatea valaha a
Asanestilor este mai presus de orice indoiala. Dovezile citate se
bazeaza pe o serie de documente, provenind din surse si zone
geografice diferite. Istoricul roman Constantin C. Giurescu face in
a sa lucrare „Istoria Romanilor”o expunere detaliata a surselor pe
care invatatii romani se bazeaza in sustinerea nationalitatii
valahe a Asanestilor.

Cea mai importanta dintre acestea este cronica lui Nicetas
Choniates Akominatos, care mentioneaza in repetate randuri ca Petru
si Ioan erau vlahi si ca apartineau „acelui neam de oameni care
locuiesc pe Muntele Haemus si care inainte se numeau Mysi
(locuitori ai Moesiei) si care acum vlahi se cheama”.
Intr-o alta mentiune detaliaza cum intr-una din expeditiile
bizantinilor, un preot a fost luat prizonier, iar acesta „s-a rugat
lui Asan, graindu-i in limba lui, stiutor fiind de limba vlahilor,
sa aiba mila de el si sa il sloboada”. Mai departe, cronica lui
Ansbertus, descrie trecerea cruciatilor prin Peninsula Balcanica si
povesteste cum, la un moment dat, acestia au fost luati prin
surprindere de acel valah Ionita (in textul original „Blachus ille
Iohannitius”), care avea pe langa el „valahi si cumani si altii”.
Iata cum, un al doilea izvor, de origine germana de aceasta data,
sustine nationalitatea valaha a Asanestilor. Mai departe, vine
randul cronicarilor francezi sa „depuna marturie” in favoarea
romanilor. Geoffroy de Villehardouin, Henri de Valenciennes
si Robert de Clary il mentioneaza pe Ionita sub numele de „Jehan le
Blac” sau „Johanice le Blac”. In ultimul rand, dar nu in
cele din urma, sunt documentele cancelariei papale, in care se
consemneaza originea valaha a lui Ionita si chiar faptul ca acesta
se trage din vechii romani.

Toate aceste cronici, mentiuni si documente, luate laolalta,
reprezinta pentru istoricii romani o dovada de netagaduit a
nationalitatii valahe a celor trei frati Asanesti care, prin
perseverenta si darzenia lor, au scris episodul in care istoria
romanilor s-a intalnit cu cea a bulgarilor pentru a crea una dintre
cele mai surprinzatoare pagini din istoria Balcanilor. O istorie pe
care ambele popoare ar trebui sa si-o recunoasca reciproc, in
spiritul adevarului istoric.

Descopera.ro are nevoie de
parerea ta. Completeaza chestionarul nostru! Intra
>>